„De aceea, lăsaţi-vă de minciună: fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora.” ( Efeseni 4: 25)

„O fetiţă a venit şi a întrebat pe mama ei: Mami, ce este mai rău, să mint sau să fur?  Mama i-a răspuns că atât minciuna cât şi furatul sunt păcate şi nu poate să spună care din ele este mai rău. Ei bine, mami, eu m-am gândit mult  şi cred că este mai rău să minţi decât să furi. De ce dragă? Ei bine, dacă ai furat un lucru poţi să îl dai înapoi,c u excepţia unor lucruri pe care le-ai mâncat; şi chiar dacă ai mâncat ce-ai furat poţi să plăteşti pentru el. Dar minciuna este veşnică!”

Indiferent de scopul cu care este spusă minciuna, ea este un păcat, iar ca şi copii ai lui Dumnezeu trebui să căutăm să spunem adevărul şi să fim de partea lui. Minciuna, la fel ca şi alte păcate, odată înfăptuită atrage după sine anumite consecinţe. Drept exemplu îl avem pe Ghehazi care pentru nişte bani şi haine noi l-a minţit pe Elisei. Însă minciuna a fost descoperită lui Elisei de către Dumnezeu, iar ca urmare Ghehazi s-a îmbolnăvit de lepră. Aparent, putem spune că minciuna ne scapă din necaz, dar Dumnezeu vede totul. Lui nimic nu îi este ascuns! Martin Luther spunea că: ” minciuna este ca un bulgăre de zăpadă. Cu cât îl rostogoleşti mai mult cu atât devine mai mare.” Trăind în minciuă s-ar putea să ajungem să nu mai ştim care este adevărul… sau să nu mai deosebim binele de rău.

„Nu vă mai minţiţi uni pe alţi, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui.” (Coloseni 3:9) Doamne ajută-ne să ne dezbrăcăm de faptele omului cel vechi!