Dumnezeu ne cară în cârcă

Isaia 46:1-4 

„Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi pe vite şi dobitoace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita obosită! Au căzut, s-au prăbuşit împreună, nu pot să scape povara; ei înşişi se duc în robie. Ascultaţi-Mă, casa lui Iacov, toată rămăşiţa casei lui Israel, voi pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră: până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Dumnezeu face o ironie aici, cum că bietele animale de povară, vitele, sunt obosite de bucata de lemn, piatră sau metal (idolul), adică aceşti dumnezei au ajuns o povară pentru nişte biete animale. Dumnezeii aceştia sunt handicapaţi, au nevoie de asistenţă socială, sunt o greutate pentru proprii slujitori.

Iată mijloacele de deplasare a dumnezeilor creaţi de noi!

În contrast, Dumnezeul lui Israel, El este cel care-şi cară poporul pe umeri, El e Cel care ne poartă şi pe noi în carul Său de biruinţă. Noi suntem „handicapaţii” care avem nevoie de ajutor, noi nu ne putem deplasa fără El, fie şi cea mai slabă suflare a noastră depinde de El. Doamne mulţumim că tot mai vrei să ne porţi deşi suntem deseori în cel mai josnic grad de invaliditate!